Urare

Îmi lăsase un gust ciudat,
Care aducea a nehotărâri.
Am simțit gustul şi la câteva zile după ce gustasem,
Deşi făcusem totul să scap de el.
Mai exact,
Să nu mă gândesc.
Aşa scapi,
Când gândurile nu sunt îndreptate în direcția aia,
De unde vrei să scapi...
Nu ştiam nimic,
Deşi avusesem impresia că ştiu.
Nu ştiam ce să îţi mai zic,
Dar undeva trebuia să se termine, nu?
"Mulțumesc",
Îţi spusesem,
Mult prea târziu.
Îţi păruse rău,
Dar nu puteai trece peste orgoliu.
Normal, tu nu erai eu.
Iar eu nu eram orgoliu.
Îţi plăcea să construiești ziduri,
Dar ai construit ziduri între noi.
La început, le făceai pentru protecția ta.
Pe urmă nu ai mai făcut.
Şi când am vrut mai mult,
Ai început să construiești ziduri.
Între mine şi tine.
Ai pus unul.
Eu am întrebat "De ce?".
Ai mai pus încă unul,
Şi încă unul,
De parcă în lumea asta erau două regate:
Al tău şi al meu.
Continuai să îmi laşi orice gust,
Dar nu era un gust care să mă facă
Să stau.
Nu puteam.
De ce aș fi făcut asta?
Nu dormeai de dor,
Iar mie nu-mi mai păsa.
Erai trecut,
Şi trecutului nu-i e permis
Să stea în prezent.
A avut timpul lui,
Aşa cum fiecare dintre noi l-a avut.
Dar nu în acelaşi timp.
Şi tot aveam un gust după plecarea ta,
Şi-aş fi vrut să înţeleg de unde toate nehotărârile.
Dar scăpasem de gând,
Şi implicit de tine.
Am crezut asta.
Multă vreme.
Până când...