Puțin

Vine o vreme când analizezi totul.
Iau naştere interpretări,
De parcă suflul vieții vine din ele.
Cum altfel?
Treci totul prin prisma gândirii,
Pentru că nu vrem să ne oprim din a face asta.
Ce va face mintea,
Dacă tu stai să contempli sufletul tău?
Gândim,
Mereu gândim,
Şi totuşi...
O facem mecanic,
De parcă nu gândirea contează,
Dar ne bazăm strict pe ea.
O ducem la rangul de... divinitate...
Renunțăm la gânduri,
Renunțăm la noi?
Ar trebui să ne gândim mereu
Măcar la un singur lucru.
Şi bun.
Întrebarea pe care-o am în minte
M-ar lăsa fără răspunsuri,
Pentru că uităm să gândim cu sufletul.
"Pe tine ce te motivează?" mă întreabă mintea.
Zi de zi,
Uit de ce o fac.
Ceea ce fac.
Nici măcar nu mă gândesc la asta.
Am preluat viața ca pe ceva mecanic,
În care toate sunt,
Ca într-un puzzle,
Puse cap la cap.
Mereu același puzzle,
Chiar dacă forma pieselor e diferită.
Imaginea de ansamblu e aceeași.
Şi parcă nu puteam să văd ansamblul!
Gândim prea abstract
Pentru lucruri prea concrete.
Şi invers.
Ne-am însuşit motivații,
Dar uneori dăm înapoi.
Cine era în toată această luptă?
Mintea sau sufletul?
Alegi imagini diferite,
Pe același piese de puzzle.
Ți-ar spune alții că nu-i posibil,
Dar granițele doar noi le-am creat.
Pot exista,
Sau nu,
Şi motivația poate lipsi uşor din peisaj.
Dar ce viață ar fi?
Vreau o mulțime de imagini noi,
Cu aceeași piesă de puzzle : eu.
Pe cât punem pariu că se poate?